Trauma și Mecanismele de Apărare

De-a lungul vieții, un om trece prin evenimente complexe, unele dintre ele minunate, altele de-a dreptul sumbre. Fie că e vorba de ceva ce a trăit el însuși, o persoană apropiată, sau de un eveniment la scală largă, precum un război sau o pandemie, aceste evenimente au potențialul de a crea o traumă. Trauma nu este evenimentul în sine, ci reacția pe care a avut-o creierul, psihicul nostru la acest eveniment.

Putem vedea mintea ca un ceas, unde partea conștientă sunt cadranul și limbile, iar partea subconștientă e reprezentată de rotițele din spate. O traumă, când nu este procesată, dereglează „rotițele din spate” ale creierului, ceea ce face limbile ceasului, adică partea conștientă, să o ia razna și să nu mai arate ora corectă.

Trauma se întâmplă când subconștientul nostru percepe o situație ca fiind o amenințare la adresa supraviețuirii noastre. Chiar dacă, rațional vorbind, un câine care latră nu reprezintă un pericol direct, el poate activa o traumă a unei persoane care, în copilărie, a fost lătrată și mai apoi mușcată de un câine. Rotițele sale, mintea sa subconștientă, a înmagazinat această informație și a păstrat-o cu sfințenie de-a lungul vieții.

Când nu avem resursele conștiente de a gestiona un eveniment intens dintr-o parte sănătoasă a psihicului nostru, trauma se crează. Însă, dacă am funcționa doar cu partea sănătoasă și cu partea traumatizată, noi ca specie nu am mai exista. Astfel, creierul folosește un alt element: mecanismele de supraviețuire. Acestea sunt reacții instinctuale la evenimentul traumatic, care au ca singur scop, după cum le spune și numele, supraviețuirea. Cele 4 mecanisme principale sunt: luptă, fugă, îngheț și îmblânzire.

Lupta și fuga sunt mecanisme pe care specia umană le are încă de la apariția ei, fiind activate cel mai des în cazul de pericol fizic.

Înghețul, mai degrabă, se activează în cazul unui pericol de natură psihologică, care poate la rândul său să prezinte și elemente de pericol fizic. De exemplu, un copil care este lovit de către un frate mai mare nu are forța să lupte, nu are unde să fugă, fiind dependent de căminul său, așa că îngheață, fără să protesteze, pentru că astfel pericolul trece mai repede și nu mai incită abuzatorul la o continuare.

Îmblânzirea, original fiind „fawn” în limba engleză, este atitudinea de „people pleasing” pe care o vedem foarte des discutată sau invocată în zilele și cultura noastră. O persoană care a „moștenit” din copilărie acest mecanism a învățat că cel mai bun mod de a nu fi în pericol este acela de a face totul despre nevoile altor persoane. Cât timp focusul este pe altcineva (cel mai des pe abuzator) , acesta nu mai are timp, loc sau motivație să agreseze victima, pentru că îi este utilă.

În momentul în care s-au declanșat, aceste mecanisme erau cruciale pentru supraviețuirea noastră. Însă, odată ieșiți din cadrul traumatic, ele se pot activa de la elemente aparent inofensive, care doar amintesc de acest cadru, fără să mai existe un pericol real. Astfel, se poate lucra de la aceste mecanisme înspre esența lor: trauma pentru care au apărut. De aici, poate începe explorarea, urmată apoi, cu răbdare, de vindecare.

Psih. Alessandra Pop