Tulburarea reactivă de ataşament

Pe scurt, ataşamentul este o legătură emoţională de lungă durată cu o persoană.

În relaţiile primare de îngrijire, atât mama cât şi copilul sunt parteneri activi în formarea ataşamentului, astfel apare şi se dezvoltă relaţia afectivă copil-mamă şi mamă-copil; copil-familie şi familie-copil.

Copiii construiesc reprezentări mentale ale relaţiilor de ataşament, observându-şi părinţii ei îşi însuşesc şi construiesc aceleaşi modele de comportament.

Ataşamentul se manifestă prin comportamente observabile, adică bebeluşul caută “figura de ataşament” în majoritatea relaţiilor.

Tulburările de ataşament se caracterizează printr-un pattern de comportamente de ataşament disfuncţionale şi necorespunzătoare în care copilul caută rar figura de ataşament.

Tulburarea reactivă de ataşament conform DSM-IV este una din tulburările cele mai grave de ataşament. Ea se poate instala în urma unei traume, (abuzuri asupra copilului) sau a unui ataşament întrerupt (copilul a fost neglijat de figura de atașament în primii trei ani de viaţă).

De asemenea, această tulburare se poate instala şi în urma altor factori precum: decesul unui părinte, separarea copilului de figura de ataşament, adopţia, spitalizarea copilului, abuzul de substanţe al părintelui sau chiar adopţia/naşterea unui alt copil.

Simptomele copiilor care prezintă această tulburare:

• lipsa contactului vizual

• prezintă comportamente distructive faţă de ei înşişi

• sunt predispuşi la accidentări frecvente

• au afecţiune nediscriminativă faţă de persoanele străine

• dau dovadă de cruzime faţă de animale

• agreează minciuna şi furtul

• au dificultăţi de învăţare

• au probleme cu alimentaţia

• au probleme cu limbajul

• deseori nu îşi controlează impulsurile

• sunt hiperactivi

Tratamentul tulburării reactive de ataşament este multimodal şi implică psihoterapie, medicaţie şi educaţie despre această tulburare.